Reziliența din perspectiva securității: aspecte teoretice și practice. Natalia Albu

În ultimii câțiva ani, noțiunea de reziliență a devenit un cuvânt la modă pentru mai multe domenii de activitate. Diferiți actori – state, comunități, grupuri de interese, societatea civilă, organizații internaționale etc. – interpretează reziliența într-un spectru larg de contexte, generând dezbateri despre ce este reziliența și cum pot aceștia să o utilizeze. Plus, înțelegerea conceptului de reziliență este contextuală și variază de la o disciplină la alta. Astfel, termenul reziliența a fost preluat de experții din domeniul psihologiei pentru a defini capacitatea unei persoane de a se adapta rapid, prin învățare, și cu puțin stres unui eveniment tragic, unor probleme sau eșecuri. Iar de la ecologie și inginerie, conceptul a migrat, în cele din urmă, în domeniul cercetărilor privind situații de dezastru – un domeniu interdisciplinar prin implicarea inginerilor și oamenilor de știință din domeniu social. Aceasta a contribuit la fundamentarea unui nou accent pe reziliență din perspectiva comunităților umane, inclusiv a sistemelor de infrastructură care le permit să funcționeze. În acest sens, abordarea rezilienței din perspectiva funcționalității unui sistem este relevantă și pentru studiile de securitate.
Astfel, în cadrul articolului dat reziliența este analizată din perspectiva capacității sistemelor: (-) de a face față/a rezista la provocările din mediul extern (rezistența/persistența funcționalității sistemelor – o atenție crescută trebuie acordată elementelor de infrastructură critică); (-) de a se adapta la schimbările în dinamică a unui sistem sau a unei situații în evoluție, de exemplu, din cadrul mediului de securitate; (-) de a se schimba sau transforma, în sensul de a deveni mai puternice, de exemplu, în fața noilor provocări de securitate.
În același timp, deși, uneori captarea esenței reale a rezilienței pare imposibilă, totuși reieșind din matricea multidimensională a rezilienței prezentate în cadrul articolului dat, o modalitate de clarificare a situației depinde de patru aspecte de bază: (1) identificarea clară cine trebuie să fie rezilient; (2) apoi, cine trebuie să fie inițiatorul unui proces de reziliență sau cine contribuie la dezvoltarea capacității de reziliență; (3) stabilirea clară a mijloacelor folosite, precum și (4) promovarea implicațiilor pozitive a acestor mijloace pentru a spori credibilitatea față de măsurile luate (de exemplu, măsurile de protecție aplicate în contextul pandemii de coronavirus COVID-19, deseori, nu sunt acceptate de populație, mai ales când este vorba de vaccinarea în masă, respectiv unele state aplică anumite stimulente pentru a promova vaccinarea etc.).
Un aspect important abordat în cadrul acestui studiu se referă la faptul că subiectul rezilienței devine tot mai actual un contextul construcției unui consens național privind căile de asigurare a securității naționale. Reieșind din provocările globale și nivelul de dezvoltare a țării, statele elaborează o nouă generație de strategii de securitate națională în cadrul politicii lor de securitate. Aceste noi strategii abordează preocupările de securitate interne și externe, ca urmare a comportamentului uman și a factorilor naturali. Respectiv, decizii de securitate adoptate sunt dintr-o perspectivă adaptivă și emergentă (de ex. Olanda, Marea Britanie), solicitând efortul întregului guvern și, din ce în ce mai mult, a întregii societăți. O astfel de abordare contribuie la reziliența față de influența factorilor externi, în special, a puterilor străine, care de la perspectiva economică și energetică de influență utilizează cu succes o perspectivă nouă și veche, în același timp, cum ar fi diseminarea știrilor false și a dezinformării ca mijloc de război informațional, care la rândul său se încadrează în amenințări hibride. Însă, reziliența nu trebuie considerată o alternativă la securitatea națională, ci, dimpotrivă, un mod inovativ de asigurare a acesteia.
Examinarea utilizării rezilienței în cadrul organizațiilor internaționale ca parte a agendei lor de securitate și a procesului de elaborare a politicilor, arată următoarele tendințe. Abordarea ONU cu privire la reziliență este orientată în primul rând către reducerea riscurilor și managementul dezastrelor și urmărește să ofere un cadru analitic de indicatori pentru a măsura sustenabilitatea în acest context. La rândul său, OCDE subliniază necesitatea colaborării între diferite comunități cu privire la managementul riscurilor în cadrul strategiilor de dezvoltare. În cadrul Strategiei Globale a Uniunii Europene, reziliența este definită ca abilitatea statelor și societăților de a se reforma, rezistând astfel și recuperându-se ca urmare a crizelor interne și externe.
Cu referire la perspectiva NATO privind reziliența în apărare și securitate evoluează spre includerea unui set larg și multidimensional de vulnerabilități și strategii de atenuare, asociate în spectrul mecanismelor militare și nemilitare de răspuns. Punctul forte al agendei de reziliență a NATO se referă la domeniul pregătirii civile, având în vedere creșterea amenințărilor teroriste și hibride. Iar preocupările vizavi de securitatea cibernetică a devenit unul dintre domeniile în care NATO își poate valorifica puterea colectivă pentru a aborda vulnerabilitățile critice ale aliaților și partenerilor individuali și pentru a le consolida reziliența.
În fine, reziliența presupune conlucrarea celor trei niveluri – stat/instituții, societate cu organizațiile societății civile, companii, sindicate și, respectiv, cetățean. Iar condiția fundamentală pentru a coopera cele trei niveluri este încrederea în autoritate. Aceasta ar fi concluzia de bază a unui studiu cu privire la aspectele teoretice ale rezilienței. Însă, dintr-o perspectivă practică cu referire la securitatea națională, în cadrul articolului dat am încercat să evidențiem, dincolo de abordările conceptuale cu referire la reziliență, principalele aspecte ale formării unui sector integrat de securitate națională bazat pe principiile rezilienței naționale. Aceasta ne permite să susținem că există o dependență directă a nivelului de asigurare a securității naționale de reziliența internă a statului. Mai mult, aspectul practic al conceptului reziliență, și reieșind din experiența altor actori, stabilește anumite priorități pentru stabilitatea națională a Republicii Moldova: crearea unui sistem de evaluare a riscurilor pe mai multe niveluri; îmbunătățirea planificării strategice, analizei și managementului crizelor; dezvoltarea potențialului de reziliență al comunităților locale.

Articolul integral, cu rezumat în limba română și rusă
REZILIENȚA DIN PERSPECTIVA SECURITĂȚII

Articolul a fost publicat în studiul ”Reziliența în atenția securității. Concepte, procese, necesități”. Publicația a fost realizată în cadrul proiectului „Promovarea rezilienței în domeniul securității prin cercetare”, finanțat de Divizia Diplomație Publică a NATO

Articolul a fost prezentat și discutat în cadrul mesei rotunde „Promovarea rezilienței în domeniul securității prin cercetare”, desfășurată la 14 decembrie 2021, în format online, organizată de Centrul de Informare și Documentare privind NATO în parteneriat cu Oficiul de Legătură NATO din Republica Moldova și Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice, Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova.